Noaptea ca hotul

Luni. Cam așa încep toate poveștile. Cu o zi de luni. Și de cele mai multe ori târziu în noapte. Nu că noaptea ar fi cel mai bun sfeșnic al meu, doar că noaptea spun lucrurilor pe nume. Pe care dimineața le regret. Noaptea am curajul să fiu eu, chiar dacă îmi transpun gândurile în scris. Dar noaptea știu că mă înțelege. Așa cum i-a înțeles și pe cei din Guvern.

Motivul pentru care încă am o găndire rațională și fizic nu prezint nicio tăietură la încheieturile mâinilor este că știu ce urmează. Și sunt agitat. Și că într-un final îi voi da de mâncare orgoliului meu flămând. De fapt, noi murim pentru că orgoliul nostru nu are de mâncare. Într-o lume în care geniile neînțelese se afundă în tutun și alcool, pe piesele anilor ’80, iar târfa de la colțul străzii se laudă cu o carieră de succes în televiziune, noi suntem încă aici. Mai lucizi ca niciodată.

Ne pasă. Dar doar de noi. Restul sunt ca niște umbre care vin și pleacă, cu mașina sau pe jos, mai devreme sau mai târziu, temporar sau definitiv. Cert este că pleacă. Iar tu râmăi doar tu. Același neputincios neînțeles care își spune frustrările la orice pas și așteaptă o clipă “de dulce” pentru orgoliu. Nu, prietene!

Dacă ceea ce simți tu se numește depresie, să știi că așa e. Și doar singur vei reuși să o depășești, mai mult sau mai puțin. Pentru că un medic nu o poate localiza, unui prieten nu îi va păsa iar familia nu te va putea percepe ca un om mare.

Și totuși avem puterea…

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *