Stări în vanN 4/7: Cum am văzut-o la Sunwaves

În general nu mi se întâmplă asta. Dacă stau bine să mă gândesc nu mi s-a întâmpla niciodată. Deși poveștile de la Sunwaves sunt multe și nu mi-ar ajunge doar un articol să le spun pe toate, una singură nu îmi dă pace. Îmi încarc telefonul de patru sau cinci ori pe zi, adorm și mă trezesc cu el în mână, sunt mai mult decât prezent in online iar adormitul la cinci dimineața a devenit un ritual.

Și totuși m-a lovit. Fizic sunt intact dar psihic mai doborât ca niciodată. Loc pentru fumat, două grupuri, unul lângă celălalt, ieșiți probabil cu același motiv, să ia o gură proaspătă de aer. O privesc. Mă privește. Știu asta. Întoarce privirea. Eu nici atât. Eram în spatele ei și mi-am rezervat dreptul de a nu-mi mișca pupilele orice ar fi. Îmi aprind o țigară. Îmi întind picioarele. Și brusc se lovește de picioarele mele. Un simplu “sorry” și un zâmbet a fost de ajuns. Apoi fiecare privire ce a urmat, știu că a fost pentru mine.

Seara următoare. Aceleași grupuri, același loc, același motiv, doar că fără ea. Dacă aș fi știut ce urmează și câte nopți nedormite mă așteaptă, aș fi mers chiar atunci să îi intreb unde este. Dar nu. Am zis că nu e momentul meu.

Am ajuns în București și am început să caut. Chiar și acum, în timp ce scriu articolul, mai iau câte o pauză de țigară și mă uit cine și-a mai pus câte o poză cu hashtag #sunwaves. Stalker, ce să mai! Dureros este că imaginea începe să fie din ce în ce mai blurred.

Ce fel de om să fii, să vii la Sunwaves din altă țară și să nu îți pui o poză pe Instagram cu hastag #sunwaves? Tu știi câți oameni ai făcut triști? Sau câți vei mai face? Am râs. Nici nu știți cât sunt de trist.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *